Theo Angelopoulos e invitatul de onoare al festivalului de film european , editia a IX-a . Pe langa prezentarea ultimei sale creatii- prima parte a noii sale trilogii- Lunca plangatoare ( 2004 ), caravana lumii de celuloid propune proiectia speciala a filmului Privirea lui Ulysse ( 1995 ) cu ocazia participarii cineastului la cea de-a zecea aniversare a filmarilor din Romania ( in locatii variabile: la Tulcea, Constanta, Galati ).
In timpul festivalului a avut loc proiectia documentarului inedit privind opera si treptele stilistice ale filmelor sale- Dupa douazeci de ani, cerurile Greciei semnat de unul din colaboratorii lui apropiati, A.Signetto ( autorul incercand conturarea unui destin aparte, prin intermediul chestionarului proustian sau prin varii elemente de cine-verite si flash-back-uri narative ); de asemenea, la Cinemateca Romana s-a prezentat lung-metrajul acestuia Alexandru cel Mare ( 1980 )-avand drept tema principala relatia putere-individ ( conceput ca o poveste tipic elenica, filmul reda intregul lant al aventurilor unui antierou de la inceputul secolului devenit prin jocul istoriei, un mic despot local ).
Constantele tematice si atitudinale ale filmografiei lui Angelopoulos s-au reunit in jurul a doua dimensiuni : clivajul dintre mit si istorie, explorarea anatomiei puterii prin recursul la o intreaga simbolistica a agresiunii colective ( v. filmele inspirate din realitatile Greciei contemporane, din anii 70 ) ; pe de alta parte, se observa la el cultivarea unei teatralitati de nuanta pavesiana , in care individul e supus eliminarii, absorbtiei sau scindarii afective de catre grup( comparabil ca amplitudine a expresiei narative cu stilul unor Antonioni, Bergman , Pasolini , Visconti ). In 1994, cineastul a inceput filmarile la Privirea lui Ulisse . Criticul Andrew Morton spunea despre acesta ca este o tripla odisee: o cautare initiatica a Taramului Fagaduintei, o incursiune prin istoria Balcanilor, vazuta ca un lung monolog al jertfei, si una interioara ( prin viata unui om inchis in monada propriei infrangeri, un elocvent reper pentru jocul contrapunctic al lui Harvey Keitel ).
Scenariul a fost elaborat impreuna cu generosul lui prieten, Tonino Guerra si Giorgio Silvagni ( protagonisti fiind H.Keitel, Erland Josephson si Maia Morgenstern / scriptul avand drept fundal, Balcanii anilor 90, zona a discordiei, intolerantei, razboiului…; eroul, plecat din Grecia strabate Albania, Bulgaria, Romania si fosta Jugoslavie cautand trei role ale unui film de la debutul secolului, probabil intaia productie a fratilor Manaki, veritabili pionieri ai filmului balcanic ). Pelicula si-a demonstrat viabilitatea printr-o fertila prezenta internationala ( v. Marele Premiu al Juriului decernat la Cannes,1995/ Premiul FIPRESCI al Academiei Europene de Film, Berlin, 1995/ Premiul Felix, Sindicatul Criticilor Francezi,1996 s.a. ).
Urmarind traseul formarii sale ( discipol al Scolii Franceze de Cinema-L IDHEC ) se releva faptul ca la acest creator, imaginile sunt atat de vii, incat privitorul nu se poate desprinde de ecran ( v. intriga de tip thriller a primului sau film, Reconstructie ). Incercand a-si schita propriul portret regizorul a marturisit ca, la o privire totalizatoare asupra opereisale, cineva ar putea remarca existenta unui leit-motiv dominant, echivalent cu acea tema cu variatiuni specifica peisajului sonor, datorita careia autorul reface imaginarul eroilor, la modul brechtian, lasandu-i privitorului sansa finalei aprecieri (v.tripticul filmic consacrat istoriei unei natiuni ce si-a pierdut zeii: Zilele lui 36 , Actori ambulanti si Vanatorii , ratacind iluzoriu printre eroi si morminte ) .
In privinta colaborarii sale cu scenaristul Tonino Guerra ea a inceput in 1981, in filmul Calatorie la Cythera ( se descria astfel drumul unui regizor ce vrea sa faca un filmcu valente arhetipale, despre tatal sau, revenind in Uniunea Sovietica dupa trei decenii de exil, ca un intrus in propria lui tara ). De altfel, calatoria devine o trasatura esentiala a scriiturii artistului . Crescatorul de albine , din 1986 povesteste despre ultimul drum al unui batran ce si-a abandonat familia ( aceeasi metafora e prezenta si in alte doua filme, precum Peisaj in ceata ,1988 / Pasul suspendat al berzei ) .
Dintr-o perspectiva similara, Michael Wilmington definea pelicula Eternitate si o zi ca un studiu vizual al calatoriei prin prezent si trecut al unui scriitor ce imbatraneste ;in teme similare , Angelopoulos a evoluat si a realizat una dintre cele mai lucide si emotionante calatorii. Incercand a se autodefini , Theo Angelopoulos a marturisit faptul ca daca cineva ar vizionaviziona aproape intreaga sa creatie, ar putea observa existenta unei teme, a unui filon comun, repetabil in timp, echivalent cu acea tema cu variatiuni din sfera muzicii, cu ajutorul careia , regizorul reface traseul conceptual al eroilor in centru, ca un adevar axiomatic.
Totodata, regizorul si-a adus aminte cu emotie, de calatoriile de la Sulina, Tulcea,sau de pe Dunare.Angel a precizat ca aceasta calatorie a lui Ulise nu e doar un spatiu geografic, ci o calatorie pe taramul cunoasteriilumii si a omului.Cineastul a mai lansat ideea organizarii la Bucuresti a unui festival balcanic instaurat care sa fie cunoscute producatorilor din aceasta zona.Theo Angelopolos ii stie foarte bine cariera regizorului Lucian Pintilie, incepand de la pelicula Reconstituirea.
