Orson Welles a provocat panica in Statele Unite in 1938 cu versiunea radiofonica a Razboiului Lumilor. El a fost primul care a demonstrat marea putere a radioului ca mijloc de comunicare in masa. Teroarea larg raspandita provocata de invazia fictiva martiana a fost o pacaleala. Cei care au crezut in atacul extraterestru nu au stat pe ganduri.
Pe 30 octombrie 1938, la cinci minute dupa opt seara, CBS a intrerupt un concert sustinut de Ramon Raquello si orchestra lui dintr-un hotel din New York pentru a raporta o serie de explozii de pe suprafata lui Marte. Cateva minute mai tarziu, ceva care arata ca un meteorit a cazut pe Grover’s Mill, un orasel din New Jersey, si a inceput invazia. Pentru ca meteoritul nu era asa, ci o masinarie de razboi martiana, un trepied inarmat cu o raza a mortii impotriva careia cele mai sofisticate arme umane nu puteau face nimic. Din acel moment, jurnalistii, oamenii de stiinta, militarii si politicienii americani au informat populatia prin radio despre inaintarea de neoprit al invadatorilor.
In primul rand, legea martiala a fost decretata in New Jersey si, dupa un mesaj al secretarului de Interne in care a avertizat asupra gravitatii situatiei, New York a primit ordin de evacuare. „Armata noastra a fost anihilata. Artileria, fortele aeriene, toate anihilate. Poate ca acesta este singurul post care inca mai functioneaza”, a spus un jurnalist de pe acoperisul CBS. Martienii inaintau prin Manhattan. Oamenii au cazut „ca mustele”. Nu era nimic de facut. Totul era pierdut. Si dintr-o data, in mijlocul haosului, Orson Welles a luat cuvantul pentru a le reaminte ascultatorilor care ascultasera o sesiune de drame radio, ca totul fusese o farsa de Halloween. Era ora noua noaptea pe 30 octombrie 1938.
Nici Welles, nici colegii sai de la Teatrul Mercur nu stiau la momentul celui pe care il montasera. Imediat ce s-a incheiat programul, au verificat ca aceasta nu a fost doar o alta sesiune de drame radiofonice, precum cele saisprezece care au fost difuzate, una in fiecare duminica, din 11 iulie. „Urmatoarele ore au fost un cosmar. Deodata, cladirea CBS s-a umplut de oameni si uniforme albastru inchis”, isi amintea ani mai tarziu John Houseman, coproducator al montajului si mana dreapta a regizorului. „Ascultatorii de radio ingroziti iau jocul de razboi pe bune”, a titrat The New York Times la prima pagina a doua zi. „O piesa de teatru radiofonic ingrozeste natiunea”, a confirmat The Boston Daily Globe pe prima pagina.
Sociologul Hadley Cantril de la Universitatea Princeton a preluat ideea terorii pe scara larga propagata de presa in 1940 in cartea sa Invasion from Mars . Studiul psihologiei panicii. Conform calculelor sale, in acea dupa-amiaza de octombrie, 1,7 milioane de americani credeau ca Pamantul este invadat de martieni si, dintre ei, 1,2 milioane „au fost speriati sau deranjati”. In lucrarea sa, pe baza a 135 de interviuri, Cantril aduna marturii de la oameni care au auzit zgomotul impuscaturilor, au vazut flacarile campului de lupta, au mirosit gazul letal martian, au fugit intr-o masina… „Eu si doua prietene ale mele. plangeam, imbratisandu-se, si totul parea lipsit de importanta in fata mortii. Ni s-a parut ingrozitor ca a trebuit sa murim atat de tineri”, isi amintise intr-un ziar o fata din Pennsylvania.
Studiul, care a fost publicat in Spania in 1942, a universalizat ideea panicii martiane, instalata si astazi intr-o mare parte a opiniei publice. Intrebati-va familia si prietenii ce a implicat Razboiul Lumilor lui Orson Welles si veti vedea. Cu toate acestea, aceasta opinie a fost exclusa de analizele ulterioare. „Exista un consens tot mai mare in randul sociologilor ca amploarea panicii, asa cum este descrisa de Cantril, a fost foarte exagerata”, spune sociologul Robert Bartholomew.
Oamenii de stiinta sociala cred ca teroarea a cuprins zeci de mii de ascultatori, in special in New Jersey si New York, si ca marturiile spectaculoase citate de Cantril in cartea sa sunt anecdotice si rezultatul interesului media. Totusi, mii de oameni sunt o multime de oameni confuzi. Cum s-a putut intampla, cand programul a fost anuntat in presa ca o sesiune de drama radiofonic si in timpul emisiunii s-a amintit de patru ori ca era fictiune? A existat o confluenta de factori care au jucat in favoarea neintelegerii: situatia internationala –cu Hitler amenintat in Europa–, credibilitatea tot mai mare a radioului, formatul spatiului muzical intrerupt de conexiuni live, acordarea tarzie si, mai ales, lipsa spiritului critic din partea publicului.
Dupa cum subliniaza Howard Koch, scenaristul montajului, in cartea sa The Panic Broadcast (1970), ar fi fost suficient sa rotiti cadranul pentru a verifica ca extraterestrii au atacat Pamantul doar pe CBS. In plus, „in decurs de 45 de minute in timp real – spre deosebire de timpul subiectiv sau fictiv – invadatorii martieni au fost probabil capabili sa decoleze de pe planeta lor, sa aterizeze pe Pamant, sa-si plaseze masinile distructive, sa invinga armata noastra, sa intrerupa comunicatiile, demoralizeaza populatia si ocupa parti intregi ale tarii. In 45 de minute!”, subliniaza el.
Radioul a fost un mediu infloritor in 1938, iar ziarele l-au perceput ca pe o amenintare. Din acest motiv, trebuie sa luam titlurile marilor ziare cu prudenta. La fel ca atunci cand presa, radioul si televiziunea dadeau vina pe internet in anii ’90, emisiunea lui Welles a oferit ziarelor posibilitatea de a submina credibilitatea unui concurent: noul mediu nu era de incredere, a semanat confuzia. Asa ca cateva mii de ascultatori incapabili sa distinga fictiunea de realitate au dat nastere unor titluri in care sesiunea de drame radiofonice ingrozise intreaga SUA.
