In liceu am facut un schimb de experienta cu un grup de englezi. Eu eram in clasa a XI-a si ei erau cu un an mai mari. Povestile lor se invarteau in jurul “gap-year”: unul dintre ei urma sa mearga in Vietnam sa predea engleza copiilor de-acolo, o fata era pregatita pentru un curs de scufundari si pentru aventuri pe ocean si tot asa. Pe mine ma speria ideea sa formulez un astfel de gand; d-apai sa il verbalizez. Imi era teama ca n-aș putea sa ma descurc, ca toata lumea ar crede ca n-am fost in stare sa intru la facultate, ca pierd startul. Erau prea multe necunoscute in ecuație și gandul de a-mi lua un an de pauza a ramas doar scris pe carnetelele de atunci.
Alegeri mari si alegeri mici. O alegere mare e “raman la facultate in Romania?” sau “plec la facultate in strainatate?”; “merg la master?” sau “imi iau un an de pauza?”. O cale poate sa fie cea a explorarii si a necunoscutului, iar cealalta cale poate sa fie a confortului si a stabilitatii.
Incet-incet insa, am inceput sa ma pregatesc, sa strang bucatele din necesarul de curaj. Un prim pas a fost cand am plecat singura cu avionul. Aveam 16 ani si am convins-o pe mama cu o replica de om disperat: “mama, eu stiu engleza si m-as descurca mai bine la Londra decat te-ai descurca tu la Bucuresti”. Mama locuiește la Novaci, orașelul unde incepe Transalpina și a calatorit in Romania mai mult decat mine, dar de data asta am scapat. Urma sa ma astepte o prietena pe Heathrow, numai ca a intarziat in traficul londonez. Eu n-aveam telefon mobil si m-am trezit singura in mijlocul a mii de oameni. M-a cuprins panica pentru cateva momente si am vrut sa ma asez si sa astept sa ma trimita cineva acasa. Un pic mai tarziu eram pregatita sa caut solutii: m-am dus la biroul de informatii, ei au dat anunt in aeroport si, intr-un final, a venit și prietena mea.
Un alt pas a fost sa dorm pe canapea in case de necunoscuti. Deja vroiam sa calatoresc cat mai mult si cazarea era un cost foarte mare. Am aflat de CouchSurfing.org in timp ce eram in Olanda cu un stagiu Erasmus, in ultimul an de facultate. Mai intai m-am dus la intalnirile CouchSurferilor. Povesteam despre țarile și orașele de unde veneam, aflam mai multe despre orașul in care eram de la localnici și la fiecare intalnire descopeream o cafenea noua. Așa mi-am facut prieteni dispuși sa calatoreasca altfel și am avut prima incursiune in lumea gazdelor CouchSurfing – in Letonia. Articolul despre CS descrie pe larg experientele mele si explica de ce am prins curaj sa merg singura. Am dormit pe canapele in Italia, Bosnia, Olanda, Franta, Cehia, Belgia, Brazilia. Intotdeauna a fost spectaculos, am invatat multe si am intalnit oameni ospitalieri.
Stagiul in Olanda s-a terminat dupa șase luni; o data cu el s-a terminat și facultatea, și bursa, iar ai mei nu mai vroiau sa finanțeze calatorii fara scop. Eu aveam un scop bine definit – sa ma intalnesc la Praga cu prietenul pe care-l lasasem in Olanda. Eram impreuna de foarte puțina vreme și planuisem intalnirea la mijlocul distanței intre cele doua țari. Cand am ramas fara bani de transport… solutia gasita a fost autostopul. Adica un autocar de la Bucuresti la Praga si un drum inapoi cu masinile unor necunoscuti. Era 6 dimineata, rasarea soarele si eu treceam podul peste autostrada ca sa ajung pe directia de mers Viena – Bratislava – Budapesta – Arad. Singurul gand articulat era “Vreau sa fug!” (Vreau la mama!) Nu era cale de intors, asa ca am ales sa raman si sa caut masini. Continuarea e tot intr-un articol – Aventuri de autostopist. Dupa asta, el a venit sa ma viziteze de cateva ori și a calatorit tot cu autostopul.
Cea mai recenta experienta de frica in oase o am de la canyoning. Coborat pe rau din amonte in aval, cascade, rapel, tobogane, sarituri. Am inceput cu o saritura de la 3m. M-am uitat in jur si am vazut ca nimeni nu se ofera voluntar. Am evaluat rapid situatia si mi-am dat seama ca n-are sens sa astept. Mi-am luat avant si-am sarit (am sarit stramb, cu fata-n apa, dar am sarit). Au urmat o saritura de la 5m si una de la 9m. La cea de la 9m se ajungea prin urcare pe o poteca ingusta. Daca m-as fi intors fara sa sar, ar fi trebuit sa le explic tuturor oamenilor pe care ii convinsesem sa vina cu mine de ce nu sar. Asa ca mi-am echilibrat un calcai pe stanca si un calcai pe o radacina de copac, am spus un “sper sa nu fie ultima data cand ne vedem!” si am sarit. Au urmat cele mai lungi 2-3 secunde din viata mea pana la contactul cu apa si inca vreo 2 secunde pana am dat de aer din nou.
Uitandu-ma retrospectiv cred ca am ales toate experientele de pana acum ca sa ajung mai aproape de acel an de pauza visat in clasa a XI-a. Atunci visam sa calatoresc in toate țarile unde aveam prieteni (cunoscuți la școlile de vara internaționale) și imi imaginam ca fiecare experiența o sa imi dea mai multa incredere in mine și mai multa claritate. Ca o sa am timp sa ma gandesc la ce vreau sa fac.
In schimb, am intrat la facultate și au urmat 5 ani de școala, de voluntariat și de job, 4 ani de job, de voluntariat și de Viajoa, 9 ani in care n-am prea stat sa ma gandesc la ce fac și la ce imi doresc.
Acum (la 11 ani de la primul zbor cu avionul, la 5 ani de la prima experiența CouchSurfing și de la autostop) am suficient de mult curaj sa vorbesc despre acel an de pauza și despre necunoscute. Cu cat vorbesc sau scriu mai mult despre asta imi dau seama ca nu e despre “a-mi pune viața intre paranteze”, ci despre a nu lasa frica sa ma paralizeze inainte sa incerc, inainte sa explorez, inainte sa invat. E despre o alegere pentru toata viața, nu pentru un an.
