Trebuie sa recunosc ca ma incearca o senzație de disconfort ori de cate ori ma lovesc de diferențierea, foarte la moda, intre calatori și turiști.
Nu cred ca e cineva caruia sa nu-i fie cel puțin familiar stereotipul: turistul e superficial și cam ridicol, daca nu chiar tampițel de-a binelea, merge cu agenție și vede ce i se zice ca trebuie sa vada, se imbraca in pantaloni scurți și sandale cu șosete. Calatorul, in schimb, e specia superioara. Nu mi-e foarte clar prin ce se distinge (ghetele scofalcite?), dar e, fara discuție, idealul spre care trebuie sa tindem.
Dincolo de suspiciunea pe care o am din start fața de locurile comune, imi dau seama, cu cat calatoresc mai mult, ca, de fapt, distincția asta este, ca orice stereotip, cam golita de conținut real.
Totul incepe cand incerci sa gasești, clar, criteriul suprem de departajare intre turistul cel rau și calatorul cel bun.
Sa fie agenția?
Definiția cea mai comuna a calatorului și a turistului pare sa faca referința la utilizarea unei agenții (evident, de turism), la infieratul concept de “all-inclusive”, la cum iți organizezi calatoria.
E drept, planificarea unei vacanțe pe cont propriu e mai interesanta, un pic mai grea, și iți poate crea iluzia ca ești “calator, nu turist”, ca nu te inregimentezi in pluton, ca restul.
Realitatea e mai complexa, totuși. Intre cumparat un pachet all-inclusive la plaja sau a unui tur organizat in care fiecare secunda ți-e planificata minuțios, și calatorit cu autostopul și dormit la localnici fara a urma vreun itinerariu precis, in ziua de azi exista o paleta intreaga de posibile experiențe și moduri de a-ți organiza voiajul.
Practic gasești tot atatea stiluri de calatorie cați calatori (sau, pardon, turiști). Poți sa apelezi la serviciile unei agenții pentru rezervarea unui hotel pentru ca altfel ieși mai scump, dar itinerariul sa ți-l stabilești singur și biletele de transport sa ți le cumperi la fața locului. Poți, daca problema limbii persista, sa contractezi agenția pentru cazare și transport privat. Poți sa iți organzezi totul de unul singur, daca n-ai bani sa platești comision, dar sa ajungi in aceleași locuri, sa vizitezi aceleași muzee și sa ai parte de aproximativ aceeași experiența ca atunci cand ai fi cumparat excursia intreaga la pachet.
Unde e, in condițiile astea, linia de demarcație intre calator și turist?
Pe langa faptul ca e depașit de situația reala, criteriul “agenție vs. calatorit independent” mi se pare și greșit. Vizitarea unui loc cu ajutorul unui ghid nu te transforma automat intr-un ignorant puturos (indraznesc chiar sa avansez ideea revoluționara ca a avea pe cineva langa ține care cunoaște in profunzime cultura respectiva ajuta), la fel cum daca ajungi intr-un loc pe cont propriu nu inseamna ca te-ai și documentat și ca ai cine știe ce perspectiva originala. O oaie e tot o oaie, chiar daca paște singura și nu in turma, pazita de cioban.
Sau destinația?
Un alt criteriu de departajare ar fi destinația. Exista locuri considerate “turistice” și locuri ”neturistice”. Veneția e turistica, insa “inima Africii” e pentru calatori.
Nici definiția asta nu mi se pare satisfacatoare, din cateva motive. In primul rand, din nou, delimitarea intre un loc ”turistic” și un loc “neturistic” e vaga. Nu exista loc pe planeta unde sa nu fi patruns niciun strain (excepții ar face, probabil, cateva petece izolate de jungla situate, de regula, in jurul liniei Ecuatorului), așa ca destinațiile pentru calatorii puri ar fi cam puține. Atunci? Care ar fi linia de demarcație? Cați vizitatori la mia de locuitori trebuie sa aiba o destinație intr-un an, pentru ca ea sa fie considerata drept “turistica”?
In al doilea rand, simplul fapt ca ai ajuns la Veneția nu te incadreaza automat in categoria turistului purtator de pantaloni scurți, la fel cum cum a pași in Africa nu te face, obligatoriu, un ganditor profund. E drept ca a-ți asuma disconfortul și pericolul de a merge in locuri puțin frecventate poate presupune un interes anume pentru acea zona, o curiozitate respectuoasa, de “calator”, insa am intalnit suficient de multe persoane care ajung in zone izolate din simplu teribilism și dorința de a face pe Indiana Jones.
Sau poate interacțiunea cu localnicii?
Un al treilea mod de a defini calatorul face apel la coordonata ”experiența locala”. Problema e ca nimeni, intr-un loc nou, nu va dobandi perspectiva localnicului, oricate pipe ale pacii va fuma cu șefi de trib, oricate pranzuri in familie va manca, la oricate nunți, botezuri și cumetrii va fi invitat de catre localnici. Pentru ei oricum vei fi un turist, așa ca cel mai eficient ar fi sa te impaci cu ideea, sa termini cu dilemele filozofice și sa incerci sa te bucuri cat mai frumos de șansa de a vedea un loc nou, cu tot ce ofera el.
Mijlocul ridicat la rang de scop
Trebuie sa recunosc, totuși, ca pe undeva ințeleg unde bate distincția dintre “calator” și “turist”, și mai ales de ce. E drept ca poți ieși mai ieftin daca iți rezervi hotelul printr-o agenție, dar uneori corespondența pe care o porți prin mail tu insuți cu personalul hotelului pentru a face rezervarea iți poate revela practici specifice culturii de acolo, care ți-ar ramane ascunse daca agenția ar rezolva toate problemele pentru tine. De asemenea, itinerariul convențional dictat de agenție e frumos, dar s-ar putea sa nu se potriveasca intru totul cu interesele tale. Iar contactul spontan cu oamenii locului este o experiența unica și irepetabila, care iți face calatoria speciala.
Cred ca esența problemei se afla in scopul vacanței, care este, in general, dezvoltarea ta ca om. Anumite categorii de experiențe (cele pe care, in general, le asociem ideii de “calator”) au mai mari șanse sa te faca sa iți atingi acest scop decat altele. Problema este, insa, ca de multe ori uitam faptul ca organizarea calatoriei de unul singur, contactul cu oamenii, abatutul de la traseul turistic sunt un mijloc (și nu singurul) pentru a ajunge la ținta finala.
Puterea transformatoare a unei calatorii nu sta in cați turiști mai sunt in locul in care mergi, nici in modul in care ajungi, ci sta in masura in care reușești sa sortezi, din miile senzații care te copleșesc, pe cea cu adevarat importanta, sa surprinzi detaliul edificator, sa treci dincolo de exotismele de suprafața. Exista oameni care pot face asta și intr-un sejur de cinci stele, la fel cum exista oameni pe care inclusiv experiența unui ceai fierbinte baut la apus intr-un cort de beduini din Sahara ii lasa reci.
Italo Calvino a pus punctul pe i: ”Dintr-un oraș nu te bucuri de cele șapte sau șaptezeci și șapte minuni, ci de raspunsul pe care il da uneia dintre intrebarile tale.” Afirmația ramane valabila daca inlocuim cuvantul “oraș” cu mai simplul și genericul “loc”. Cred ca formularea unei intrebari pertinente și cautarea raspunsului la ea sunt adevarata provocare, și nu incercarea de a te incadra in tabara caștigatoare a bataliei dintre calator și turist.
Cat despre termenii “turist” și “calator”, sincer cred ca ar trebui folosiți interșanjabil. E, din punctul meu de vedere, cel mai onest.
