Nina Cassian: Memoria ca zestre sau exilul si meandrele istoriei ( Prezenta intelectualilor intr-o cetate moderna este cheia adevarului, Bernard-Henri Levy)
Odinioara, in jurnalul sau, Kafka ne atragea atentia ca, sirenele dispun de o arma mult mai periculoasa decat cantecul, si anume, tacerea, ambigua tacere. Acea tacere vazuta ca o imagine a refuzului si a acceptarii, a fortei si a vulnerabilitatii, a demnitatii si a demisiei morale, a omniscientei si a ignorantei, toate aceste concepte refacand in esenta, turnul de veghe al fiintei. In acest context, ciclul memorialistic al Ninei Cassian-ajunsa la varsta goetheana a dezvaluirilor implacabile-nu face decat sa participe alaturi de alte volume similare (v.amintirile altor exilati precum M.Eliade, E.Cioran, M.Lovinescu, V.Ierunca, M.Calinescu, V.Nemoianu, A.Codrescu, Norman Manea, Mirela Roznoveanu, Tania Lovinescu, Sanda Stolojan s.a.) la reconstituirea profilului unei generatii si a unei epoci. O disciplina de sclavi-spunea J.Locke-naste sclavi.
De aceea, trezirea la o realitate in schimbare e anevoioasa; ea presupune luciditate si spirit critic. Parcurgandu-i marturiile de pana acum poti observa faptul ca deruta libertatii obtinute neasteptat, cu infinite retrageri strategice e dificil de surmontat, chiar de catre persoanele carora nu li se poate reprosa decat o supunere totala, aproape organica ( subiect pe care, de altfel, l-a mai tratat si Carlo Levi in studiul sau, Frica de libertate).
Pentru un spirit reflexiv ca Nina Cassian scrisul e o forma a deplinei sinceritati (avand in acest sens, notabile predecesoare ca Anais Nin, Katherine Mansfield, sau Nina Berberova). Situat la limita dintre infern si purgatoriu, exilul este cel care ii acorda sansa eliberarii prin sublimare si exorcism (v.semnificatia unor versuri din Marea Conjugare: Va fi un timp in care amintirea masacrului nu ma va mai atinge/decat cu adieri de Poezie/cum uneori, si sangele adie). Scriitoarea isi reface traseul existential si literar dezvaluindu-ne un aspect mai putin sesizabil: nu te poti salva de mirajul sirenelor decat eliminand acea ambivalenta morala; a perpetua tacerea, retragerea inseamna a-ti asuma inerent confuzia ei, respingandu-i latura constructiva; fiindca nu exista tacere inteleasa ca o simpla neutralitate, ci doar echidistanta fata de timp si intamplarile sale.
Adeseori, tacerea devine un pseudonim al complicitatii cu fariseismul, cu eroarea. In astfel de situatii, cartea Ninei Cassian e un binevenit indreptar, o calauza prin savana literaturii mioritice. Bunul simt profesat de poeta-fidela inceputurilor sale- descalifica tacerea, neasumarea unei atitudini, compatimindu-l pe cel scufundat in propria sa mitologie. Asemenea Monicai Lovinescu si Nina Cassian evoca in paginile cartii, acele efecte ale tezaurului negativ al experientei noastre, a carei perceptie n-o avem destul. Volumul ei incearca sa ne convinga ca amintirile sunt o superioara compensatie in fata asediului timpului, un antidot la uitare, un raspuns la ceea ce scriitoarea rezuma altadata, in anii 70, in titlul emblematic al unui opus: Cronofagie.
La ea echivocul ludic dobandeste o valenta in plus, un mod de a-si proteja fictiunea. Memoriile Ninei Cassian sunt pe alocuri guvernate de un fel de teroare a inteligentei, o disponibilitate pentru sinceritate totala, in care divagatiile nu-si mai au rostul; prin forta imprejurarilor, a exilului, acest dinamism al reflectiei se tempereaza. Undeva, poeta spunea:sunt marele dusman al nemiscarii, iar o astfel de atitudine nu pare a fi un simplu exercitiu de stil( la lansarea lor, intr-o atmosfera bine timbrata de nostalgie au elogiat-o printre altii, Tania Radu, Denisa Comanescu si Geo Serban).
Ea, luciditatea-bisturiul de platina cu care se afla chirurgia adevarului, cum spune poeta-determina o anume cenzura cerebrala ce, nicidecum nu calmeaza impulsurile sentimentale dar, cu siguranta, creeaza pentru ele o ambianta de distincta obiectivare. Inteligenta asociativa a poetei e prin excelenta una nedogmatica, cu oroare de prejudecati, de adevaruri imuabile. Viata Ninei Cassian e pesemne expresia acelei arte a conversatiei, tentata sa savureze-precum in saloanele Doamnei Recamier- excentritati, la o serata de gala,in vremea celui de-al doilea Imperiu.
