Este ora 22:00 si Ahmad, in varsta de 11 ani, se plimba in siguranta intre mesele unei cafenele populare din Mina, cartierul crestin din Tripoli, din nordul Libanului. Cere 500 de lire sterline (aproximativ 20 de centi de euro) pentru un baton de ciocolata, un pachet de clinex sau o mana de guma de mestecat, in functie de zi. Parul sau rosu tuns si zambetul rautacios il ajuta sa fie indragit de clientela obisnuita, care de obicei cedeaza si ajung sa cumpere ceva de la el.
Impreuna cu prietenul sau nedespartit Mohamed, fac tur prin magazinele locale pana tarziu si abia dupa ce a epuizat marfa si a numarat facturile cu micile lor maini experte, se intoarce acasa. Ahmad este unul dintre miile de copii sirieni care sunt fortati sa lucreze pe strada pentru a-si sustine familiile.
Libanul, un stat mic de patru milioane de cetateni, gazduieste 1,5 milioane de refugiati sirieni, jumatate dintre ei minori. Spre deosebire de Iordania si Turcia vecine, alte tari care au primit cei mai multi sirieni de la inceputul razboiului, aici guvernul a ales sa nu deschida tabere oficiale, astfel ca refugiatii traiesc raspanditi in zeci de asezari informale, in tabere oficiale palestiniene sau amestecati cu populatia locala. Conditiile dificile impuse de autoritati pentru obtinerea unui permis de sedere in tara si numeroasele restrictii de munca cu care se confrunta adultii au un impact dur asupra vietii celor mici.
„In familii, foarte putini tati sau mame lucreaza, poate unul din zece”, spune Nazih Fino, directorul Seed, o asociatie din Tripoli care conduce o scoala in care peste 90% dintre elevi sunt sirieni. „De aceea este foarte frecvent ca copiii, mai ales de la varsta de 13 ani, sa fie fortati sa contribuie la economia familiei”. Munca copiilor este interzisa in Liban, dar autoritatile nu par sa faca suficient pentru a pune capat acestei probleme: pana la 180.000 de minori sirieni lucreaza in tara, potrivit Unicef, majoritatea pentru ore lungi si pentru salarii de saracie.
„Adesea, parintii nu au statut legal, ceea ce inseamna ca nu pot sa se mute sau sa lucreze de teama sa nu fie arestati (…) Ei depind de veniturile aduse acasa de copiii lor, care se pot muta mai usor fara a fi arestati”, este de acord Bassam Khawaya. , cercetator pentru Orientul Mijlociu al Human Rights Watch (HRW).
250.000 de copii nu sunt scolari
Munca copiilor a devenit astfel una dintre principalele cauze ale abandonului scolar in randul copiilor sirieni, dar nu este singura: sistemul educational libanez deja deficitar a fost total depasit de sosirea a mii de minori refugiati. Copiii au lipsit la unul sau mai multe cursuri din cauza conflictului si multi nu mai fusesera niciodata la scoala, asa ca integrarea este foarte complicata.
Multi cu traume si probleme mentale derivate din razboi sau din contextul lor de viata actual, copiii nu vad stimulente pentru a intra intr-un sistem care nu este adaptat nevoilor lor, iar familiile de multe ori nu au nivelul de constientizare sau resurse suficiente pentru a-i trimite la scoala. Guvernul a creat un al doilea schimb de scoala dupa-amiaza pentru a-i pune pe sirieni la acelasi nivel cu elevii libanezi, dar planul este, potrivit ONG-urilor, un esec rasunator. “Dupa-amiaza nu exista o echipa de conducere in centru. Profesorii din acea tura au calificari scazute, ore excesive, salarii mici si motivatie redusa. De asemenea, copiii se plang de discriminare, insulte si chiar abuz fizic”, explica Nazih Fine, in conform rapoartelor de la diverse organizatii. Limba devine o alta bariera: in curriculum-ul libanez, de la varsta de 12 ani materiile principale incep sa fie predate in franceza si engleza, limbi pe care copiii sirieni nu le cunosc. Toate acestea inseamna ca jumatate dintre minorii refugiati, aproximativ 250.000, nu merg la scoala, conform calculelor HRW.
Problema de fond, in cele din urma, trebuie gasita in scaderea ajutorului international, care impiedica familiile sa suporte cele mai elementare cheltuieli de subzistenta si, cu atat mai putin, altele precum cele asociate cu transportul la centrul de invatamant sau cu rechizitele scolare. La inceputul lunii septembrie, Libanul a primit doar 27% din cele 1,2 miliarde de dolari promise de donatorii internationali pentru 2017.
Confruntate cu lipsa fondurilor, agentiile ONU au fost nevoite sa-si reduca drastic ajutorul pe teren, un revers teribil pentru beneficiari, care depind aproape exclusiv de subventii pentru a supravietui. Potrivit datelor organizatiei internationale, 70% dintre refugiatii sirieni traiesc sub pragul saraciei si peste 90% sufera de penurie de alimente.
Aproximativ 100.000 de refugiati traiesc in guvernoratul Akkar, foarte aproape de granita cu Siria. Pe marginile drumului care duce spre capitala, Halba, magazinele albe UNHCR se inmultesc ca ciupercile, evidentiind prezenta a zeci de asezari informale. In micul tabara de la Tel Abbas locuiesc aproximativ o suta de oameni, jumatate dintre ei copii, care ies intr-un batalion pentru a-l primi pe vizitator cu sarutari si imbratisari. Conditiile de viata deja dificile ale locuitorilor acestei tabere s-au inrautatit odata cu reducerea ajutoarelor. “Acnur tocmai a lasat 25.000 de refugiati in afara programului sau. Acest lucru pune familiile, care in multe cazuri erau deja foarte indatorate, intr-o situatie foarte dificila”, explica Alex, voluntar al ONG-ului italian prezent in aceasta tabara de cand a fost creat in 2012.
Familia de zece membri a lui Abu Mohamed primeste aproximativ 300 de dolari pe luna drept ajutor. Doar in inchirierea casei – o camera cu pereti de ciment si podea despartita in doua printr-o perdea -, merge o a treia, asa ca acasa e timpul sa te pitchezi. Este timpul sa recoltezi maslinele, iar unul dintre fiii sai mai mari, Khaled, in varsta de 14 ani, sustine economia familiei prin recoltarea pe terenul agricol alaturat campului. „Merg la scoala cand pot”, explica adolescentul, parca s-ar scuza.
O alta dintre fetele care locuieste in tabara Tel Abbas cu familia ei, Fatima, in varsta de 17 ani, este socata cand este intrebata daca merge la scoala. „Sunt prea batran pentru asta!” exclama el. Un sondaj cuprinzator la inceputul acestui an realizat de ONU, Universitatea Americana din Beirut si doua ONG-uri a aratat ca mai putin de 17% dintre femeile refugiate siriene in varsta de 16 ani sunt la scoala. Fetele cu studii mai scazute prezinta un risc mai mare de a se casatori la o varsta frageda, noteaza autorii studiului, mentionand ca casatoriile intre copii au crescut vertiginos in randul refugiatilor: 24% dintre fetele siriene cu varste cuprinse intre 15 si 17 ani sunt deja casatorite, o incidenta care ar putea fi de pana la patru ori mai mare decat inainte de razboi.
La 26 Letters, o asociatie care lucreaza cu copiii strazii din Beirut, incearca sa redirectioneze minorii sirieni in sistemul scolar. Le ofera alfabetizare de baza – multi de opt sau noua ani nici nu stiu sa citeasca sau sa scrie – si lucreaza si la dezvoltarea inteligentei lor emotionale. „Unii vin cu multa agresivitate suprimata”, explica Tamar, unul dintre fondatori. Prin activitati ludice, precum jocurile de rol sau teatrul, „ii invatam sa rezolve problemele fara violenta sau sa exprime ceea ce vor sau ce au nevoie, pentru ca multi nu stiu sa faca asta”. In ciuda circumstantelor dure familiale, economice si sociale pe care le suporta, asociatia constata o imbunatatire rapida atunci cand copilul este ingrijit corespunzator. „Sunt incredibili, trebuie doar sa le oferi o sansa”, spune voluntarul.
Saracia, greutatile, trauma razboiului si lipsa sentimentului de apartenenta intr-o tara care ii respinge in ciuda faptului ca multi nici macar nu cunosc Siria, ii fac pe cei mici sa creasca prea repede. „Sunt copii maltratati de viata, care isi asuma responsabilitati care din cauza varstei nu le corespund”, spune Nazih Fino. „Ei isi construiesc o viata de adult foarte curand, dar trebuie sa va amintiti ca in adancul lor sunt inca copii”.
